„Fugeam de munca în agricultură”

„De când mă știu, am fugit de munca grea. Am crescut în satul Slobozia Mare, în sudul Moldovei. Părinții mei erau oameni foarte simpli, care munceau enorm în agricultură. Aveam vii, cartofi, ceapă și toate legumele și fructele necesare pentru iarnă. Când veneam de la școală, tata mă obliga să las rucsacul și să mă duc în grădină, să lucrez, să am grijă de animale, să fac curățenie în gospodărie. Încă de mică, am fugit de munca asta.

Îmi amintesc cât de greu era pentru părinții mei, cât de mult munceau pentru noi. Multe momente din copilărie au fost marcate de faptul că trebuia să plâng ca să obțin ceva. De exemplu, chiar și o banală bentiță – îmi amintesc că aveam doar una în tot ciclul liceal, pentru că erau scumpe și părinții nu-și permiteau să cumpere astfel de lucruri. Când ești copil, nu îți dai seama cât de greu este pentru părinți, dar acum, fiind adult, înțeleg sacrificiile lor. Pentru ei, nu conta să avem haine noi sau lucruri la modă – cel mai important era să fim îmbrăcate, hrănite și sănătoase.

Când eram mici, ne îmbrăcam cu hainele trimise de verișorii noștri care lucrau peste hotare, în Germania. Țin minte că primeam saci cu haine second-hand și eram atât de bucuroase.

„Când am venit în Franța, încă purtam cu mine lipsurile din copilărie”

„Când am venit în Franța, încă purtam cu mine lipsurile din copilărie. Țin minte că plângeam pentru cărțile pe care mi le doream și nu mi le puteam permite. Odată ajunsă aici, am început să cumpăr compulsiv cărți, fără să le citesc, doar ca să le am pe raft. La un moment dat, mi-am dat seama că această nevoie venea din lipsa pe care o simțisem când eram mică. Același lucru s-a întâmplat și cu suvenirurile – într-o vacanță, un coleg mi-a spus: „Nina, dar tu cumperi toate suvenirurile?” Și am realizat că, într-adevăr, făceam asta dintr-un gol emoțional”, adaugă femeia.

„M-am înscris la Chefi la Cuțite cu un singur gând”

„În 2018 m-am înscris la Chefi la cuțite când eram în tren, venind de la muncă spre casă. Am completat rapid candidatura, atașând o poză cu o farfurie pe care o pregătisem la serviciu, deoarece era necesară o fotografie cu o lucrare proprie. 

Abia în 2022 m-au sunat și m-au invitat la casting. M-am înscris la Chefi la Cuțite cu un singur gând: să le arăt celor de acasă cum se gătesc corect legumele verzi. Nu știu de unde îmi venise ideea asta, dar eram extrem de supărată când vedeam pe internet oameni care puneau legumele verzi în cuptor. Având școala mea în spate, știam că astfel își pierd culoarea și textura. 

Lucrând în restaurante de haute cuisine, de fiecare dată când veneau celebrități, bucătăria era plină de discuții: „Uite, a venit X, a venit Y!” Dar noi, bucătarii, nu îi puteam vedea, pentru că eram mereu „după cuptor”, în spate.

Atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva ca să ies din bucătărie, să văd și eu lumea. Nu neapărat pentru a întâlni vedete, ci pentru a explora și alte oportunități. Simțeam că pot evolua și în altă direcție, nu doar în spatele unei plite”, spune Nina.

În 2018 m-am înscris la Chefi la cuțite când eram în tren, venind de la muncă spre casă. Am completat rapid candidatura, atașând o poză cu o farfurie pe care o pregătisem la serviciu, deoarece era necesară o fotografie cu o lucrare proprie. 

Abia în 2022 m-au sunat și m-au invitat la casting. M-am înscris la Chefi la Cuțite cu un singur gând: să le arăt celor de acasă cum se gătesc corect legumele verzi. Nu știu de unde îmi venise ideea asta, dar eram extrem de supărată când vedeam pe internet oameni care puneau legumele verzi în cuptor. Având școala mea în spate, știam că astfel își pierd culoarea și textura. 

Lucrând în restaurante de haute cuisine, de fiecare dată când veneau celebrități, bucătăria era plină de discuții: „Uite, a venit X, a venit Y!” Dar noi, bucătarii, nu îi puteam vedea, pentru că eram mereu „după cuptor”, în spate.

Atunci mi-am zis că trebuie să fac ceva ca să ies din bucătărie, să văd și eu lumea. Nu neapărat pentru a întâlni vedete, ci pentru a explora și alte oportunități. Simțeam că pot evolua și în altă direcție, nu doar în spatele unei plite”, spune Nina.

Cum a aflat că tatăl său e bolnav 

„În anul trei, prin aprilie, mă pregăteam intens pentru examene, deoarece acestea aveau loc în iunie și iulie. Într-o zi, mama m-a sunat și mi-a spus că tata cade pe holurile spitalelor din Moldova, că nu mai are putere. Nu înțelegeam ce se întâmplă, pentru că părinții mei nu ne spuseseră niciodată că au probleme de sănătate. Vorbeam cu ei o dată pe săptămână, dar nu ne dădeau niciun indiciu că ar fi ceva grav. Atunci, mama mi-a spus că tata fusese la un medic, care i-a pus diagnosticul de cancer gastric.

Pentru mine și sora mea a fost un șoc, pentru că nu știam nimic până în acel moment. Când părinții nu au mai rezistat și nu au mai putut face față singuri, ne-au sunat și ne-au spus că trebuie să facem ceva urgent. Nu am stat nicio clipă pe gânduri și am spus imediat: „Eu iau bilet de avion și îl aduc în Franța.”

Cancerul de stomac poate fi tratat dacă este depistat la timp. Dar, în cazul lui, era deja prea târziu. Tumoarea se extinsese pe esofag și pe intestin, așa că nu mai era posibilă o operație. Medicii ne-au propus o chimioterapie pentru a încerca să reducă tumoarea și, poate, ulterior, să poată face o intervenție. Am început tratamentul, o lună, două luni…

Într-o zi, în timp ce eram cu tata la chimioterapie, telefonul meu a sunat de două ori, cu un număr din România. Nu am răspuns, pentru că nu îmi stătea capul la telefoane, eram complet concentrată pe tata și pe examenele mele. După ceva timp, am primit un mesaj vocal: „Bună, sunt Oana de la Chefi la Cuțite, sună-ne când ai câteva minute.”

Am sunat imediat înapoi, iar ei m-au invitat la casting în România, care avea loc peste două săptămâni.

Era o explozie de bucurie, dar în capul meu era un adevărat dezastru: examene, chimioterapia tatălui meu...”, mărturisește aceasta.

„Tata nu mai este...”

În timp, Nina a trecut toate etapele concursului, însă starea tatălui ei se agrava din ce în ce mai tare.

„Emisiunea se apropia deja de final, iar tata era internat în spital. Noi, acasă, ne uitam mereu la Chefi la cuțite, iar eu mă simțeam vinovată că el nu putea fi alături de noi. Așa că, într-o zi, am avut ideea să iau calculatorul și să mergem să urmărim împreună emisiunea, acolo, în spital. Îmi amintesc că medicii îmi spuneau deja că tata mai are doar două-trei săptămâni de trăit. Dar nu știu de ce, nu am făcut-o. Și acum regret enorm, pentru că de obicei îmi ascult instinctul, dar atunci… atunci nu știu ce m-a oprit.

A doua zi, pe drum spre spital, m-a sunat medicul și mi-a spus că tata nu mai este. Primul meu gând a fost: De ce nu m-am dus aseară? De ce nu am luat calculatorul să privim împreună emisiunea?

Se întâmpla cu doar o săptămână înainte de finala Chefi la cuțite. Lumea deja mă felicita, îmi spunea: „Hai, mai e puțin, mergi mai departe!”. Dar eu, în acele momente, organizam repatrierea trupului în Moldova. A durat aproape o săptămână. În tot acest timp, eu a trebuit să merg în România mai devreme decât cortegiul funerar, pentru că aveam de filmat un interviu de victorie—interviul care urma să fie difuzat în ziua în care se anunța câștigătoarea Șef la cuțite”, mai adaugă femeia.

Urmărește întreaga poveste mai jos: 

---