Presa locală scrie că doar cinci persoane au fost la înmormântarea de la Trespiano. Nici măcar un preot, nici măcar o rugăciune.
„Vin din Moldova și am pierdut totul – spunea ea in 2011 ziarului "Corriere Fiorentino" – mi-am pierdut soțul, casa, locul de muncă”, le-a spus femeia jurnaliștilor în 2011.
Caritas a ajutat-o, oferindu-i pături, haine, și o posibilitate de a-și lua viața de la capăt. În acele zile Viorica a revenit la viață. A început să lucreze ca interpret pentru un judecător. Job care îi permite măcar să-și cumpere de mâncare. Dar a continuat să bea. În coliba ei erau mereu cutii de vin. Vinul alb ieftin, care îmbată ușor, dar și îți sparge stomacul. Nu a vrut să se schimbe, banii pe care i-a câștigat i-a cheltuit pe alcool. Ar fi putut să-și refacă o viață, să închirieze o casă, să redescopere iubirea, dar adâncul sufletului său era trist. Mulți i-au spus să meargă să facă tratament. Dar ea - nimic, încăpățânată, cu zâmbet, care ascundea chinul.
Apoi punctul de cotitură: a fost angajată la Esselunga, ca și „categorie defavorizată”.
Iată-o la casierie: aceeași persoană, dar diferită. Unghii lungi, colorate, părul curgător, strălucitor. Reuşise să învingă soarta. Inclusiv, mulțumită articolelor din ziarele italiene.
În sfârșit, acea o viața nouă, era fericită. Locuia într-un azil de bătrâni. Își cumpărase o mașină nouă, dar a avut un accident din care a scăpat cu viață doar prin miracol. A stat în spital, apoi a încetat să lucreze. La supermarket nu au mai văzut-o, niciunul dintre colegi nu știa nimic despre ea. Apoi, într-o zi, a telefonat: "M-am întors în colibă!"
Un accident a fost suficient pentru a aduce înapoi fantomele. Viorica s-a întors acolo, în iadul putrescent al colibei. Părul ras la zero. Începuse din nou să bea, mai mult decât înainte. Alvaro, un medic voluntar în vârstă, s-a îndrăgostit de ea, ajutând-o cu tratamentul. Și apoi, era preotul bisericii San Giovanni Battista, care îi aducea, în fiecare zi, prânzul și cina gratuite. Erau doar aceștia doi în viața ei de stradă. Suflete rare. Au insistat: „Trebuie să te vindeci, trebuie să te întorci la clinică”. Viorica avea asistent social, o implora si el. Dar Viorica a refuzat. Nimeni nu a putut-o forța. Voia doar bani să bea în continuare. Într-o zi, a sunat telefonul, doctorul, de cealaltă parte a receptorului: „Viorica a murit”.
Cel mai ieftin sicriu cumpărat de cei puțini care au cunoscut-o. La morgă, Marius și Andrian, doi oameni fără adăpost cu care a împărțit nopți alcoolice. După înmormântare, jurnaliștii s-au dus să afle despre trecutul ei. În colibă, au găsit fotografiile de la nuntă, le ținea ascunse într-un jurnal. Și așa au ajuns la numele fostului ei soț. Au fost să-l viziteze la Rimini, el locuiește acolo, este italian. Viorica a locuit cu el aproape zece ani. A spus că avea patima băuturii de pe când era adolescentă.
Tatăl Vioricăi a murit pe când ea era mică, mama a murit și ea din cauza alcoolului. Pe când era adolescentă, Viorica s-a îndrăgostit, a rămas însărcinată. Era în grija mătușii ei, care a forțat-o să avorteze. Apoi, a plecat din Moldova. Și a ajuns în Italia cu un prieten, mai întâi la Milano, apoi, la Rimini. A urmat căsătoria, iluzia familiei. Medicii i-au spus că nu poate avea copii. Avortul în tinerețe îi fusese fatal. Apoi, alcoolul. Soțul ei a dus-o la psiholog, s-a enervat, a fugit din casă pe la balcon, au găsit-o beată pe faleza Romagna, pe jumătate goală.
Alcool, întotdeauna alcool, în fiecare seară, în fiecare noapte. Până și soțul ei cedează în cele din urmă și o părăsește. Așa că, se întoarce în Moldova după divorț, deschide o prăvălie, totul sfârșește în ruine. Apoi, din nou Italia, cine știe cum, dar s-a întors iar, aici, pe străzile din Italia. Ajunge la Florența, la Careggi, pentru a fi tratată de alcoolism. Apoi, în coliba de lângă spital. În coliba ei erau cel puțin zece pisici, fiecare cu un nume, ca niște copii.
La Crucea Roșie, când i-au adus pături, ea le-a spus să se întoarcă a doua zi să aducă mâncare pisicilor. În profilul său de Facebook, toți sunt încă acolo. Pagina ei este încă acolo, nimeni nu a șters-o. Va rămâne așa, în veșnică amintire: Viorica Zaiat, așa se numește. Cu zâmbetul ei dulce și amar, cu viața ei tristă, cu pisicile care știau totul despre ea...O femeie, o viață, o soartă...
Abonează-te la ştirile UNIMEDIA pe Google News
StudioTechno
Potrivit legislației, suntem obligați să cenzurăm comentariile ce incită la ură, reprezintă atac la persoană sau conțin cuvinte necenzurate.
Vă îndemnăm la discuții decente!