Vera Ursu are 50 de ani și locuiește în Chișinău. Este psiholog de profesie, dar în primul rând este o mamă care și-a iubit foarte mult fiul, dar nu a putut să-l salveze. 

„Fiul meu a murit din cauza unei supradoze de droguri. Și ceea ce am simțit nu a fost atât frică sau durere, cât mai degrabă o ușurare. Să trăiești în acest iad, ca părinte al unei persoane dependente, este foarte înfricoșător și foarte dureros. Este un sentiment de neputință totală. Nu putem face nimic până când el însuși nu își dorește să renunțe la consum.

A început să consume la 12 ani. A murit la 29 de ani. Din toată această perioadă, doar 3 ani a fost treaz. În tot restul timpului a consumat. A fost un iad în familia noastră, pentru că atunci când o persoană este dependentă, nu suferă doar ea - suferă întreaga familie, toate rudele, toți cei din jur.

Cu ce am reușit să-l ajutăm? Cu nimic, până când el însuși nu a vrut să renunțe. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost ceea ce se numește „dragoste dură”. I-am spus: „Te iubesc foarte mult, dar te las să pleci cu dragoste. Fii sănătos. Vei trece pragul casei noastre doar atunci când vei fi treaz.” Și el a plecat în stradă. L-am văzut cum mânca din gunoi. Dar am trecut pe lângă el și am spus că nu-l cunosc. Și am mers mai departe. Pentru asta îți trebuie, probabil, o voință foarte puternică. Dar era deja limita”, a mărturisit femeia.

Vera povestește că a crescut într-o familie cu dificultăți, dar a reușit să își construiască singură un alt destin. A devenit mamă la 16 ani, s-a căsătorit tânără și se află de 34 de ani în aceeași căsnicie. Spune că fiul ei a fost motivația care a ajutat-o să meargă înainte și să își depășească condiția. Mai are doi copii și doi nepoți. 

„A venit momentul când copilul avea 12 ani. Totul s-a întâmplat după ce, în curte, s-a întâlnit cu niște băieți și, așa cum își doresc mulți tineri, a vrut să aibă autoritate, să fie important - era perioada anilor ’90 - începutul anilor 2000.

A vrut să fie acceptat în grupul lor. Ei i-au spus: „Fumează cu noi și vei avea autoritate.” Și atunci a fumat pentru prima dată marijuana. Pot spune cu siguranță că totul începe de la marijuana. Cei care spun că marijuana nu este ceva grav - nu este adevărat. Dacă întrebi orice dependent de droguri, toți au început cu marijuana, de aceea consider că este o minciună să spui că nu are importanță.

La un moment dat am intrat acasă și i-am văzut ochii roșii. Nu am înțeles ce se întâmplă, iar el mi-a spus că abia s-a trezit. Pe atunci nu știam nimic, nici măcar nu bănuiam. Ca orice mamă, am intrat în prima etapă - negarea. Îți spui: orice, dar nu copilul meu. Are tot ce-i trebuie, face sport, are bani, îi cumpărăm tot, merge la școală - nu se poate așa ceva”, a declarat femeia.

„Prima mare greșeală pe care am făcut-o a fost că nu i-am spus nimic soțului meu. Am început să ascund totul, pentru că îmi era teamă că l-ar putea omorî”

Într-un moment, un prieten de-al lui s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Sașa deja își face injecții”. Atunci a fost prima dată când am simțit că totul se prăbușește. Am fugit acasă, l-am dezbrăcat complet și am început să caut urmele. Le-am găsit. Le-am găsit la genunchi, le-am găsit între degetele de la picioare. Atunci am înțeles că totul este foarte grav. A fost o frică teribilă. Fiul meu era dependent de droguri.

Prima mare greșeală pe care am făcut-o a fost că nu i-am spus nimic soțului meu. Am început să ascund totul, pentru că îmi era teamă că l-ar putea omorî. Credeam că pot face față singură. Am început să-l verific. Dar ei știu atât de bine să se strecoare, să manipuleze.

Totul a început cu: „Mamă, am cunoscut o fată, e minunată, dă-mi bani să merg la întâlnire.” Se întorcea acasă, iar eu înțelegeam că era drogat...Și asta a continuat mult timp, până când situația s-a agravat”, a mărturisit Vera.

Femeia spune că băiatul a împrumutat bani de la toți vecinii, pentru a-și cumpăra droguri.

„Nu puteam să spun nimic vecinilor, pentru că era rușine mare. Părea că avem o familie normală, totul părea în ordine. Dar am ajuns într-un punct în care am înțeles că nu voi putea salva singură situația.

Am mers la toți vecinii. Fiul meu împrumuta bani și spunea că „mama va rezolva totul” sau inventa motive inocente - vreau să fac un cadou surpriză mamei, vreau să-i fac o plăcintă, dați-mi bani să cumpăr ingrediente”. Toți vecinii îl cunoșteau ca pe un copil bun și niciunul nu bănuia ce se întâmplă cu adevărat. Ei nu știau că el își ascundea dependența atât de bine și arăta o cu totul altă față, încât oamenii credeau cu adevărat că totul era normal.

Am mers la fiecare vecin și le-am spus să nu-i dea bani, pentru că le folosește pntru droguri. Au rămas șocați. Când fiul meu a realizat că nu mai primește bani, a trebuit să fure.

Atunci, când mergeam în vizită la cineva, le spuneam tuturor: „Vă rog, ascundeți totul, pentru că Sașa poate fura”. Nimeni din rude nu credea, pentru că toți îl cunoșteau dintr-o altă perspectivă: vesel, glumeț, cu ochii albaștri, un copil minunat. Dar boala lui îl transforma în altcineva. Acasă era unul, cu alții era complet altul. Nimeni nu știa adevărul - nici tatăl lui nu știa”. 

La 18 ani fiul Verei a plecat a armată. Femeia spune că a simțit momentul ca unul de ușurare, însă nu a fost să fie.

„Când a împlinit 18 ani, l-au chemat în armată. A fost primul moment în care am simțit o ușurare. Credeam că, odată în armată, se va calma. Am mers la biroul militar și am întrebat unde este cea mai îndepărtată unitate. Mi s-a spus că la Cahul. Așa că l-am trimis acolo. Dar și acolo a continuat să consume. Când erau duși la poligon, a mâncat niște semințe găsite acolo, iar în rezultat, Sașa culegea iarba și alte lucruri de pe beton. Când l-au întrebat ce face, a spus: „Culeg iarbă.” Atunci a fost chemată o unitate psihiatrică și a fost internat într-un spital de psihiatrie în Chișinău. Acolo a devenit dependent de pastile”.

După ce s-a întors acasă, Vera spune că fratele ei i-a propus să îl ia pe Sașa în Germania, acolo l-ar putea ajuta. Totuși, după plecare băiatul nu a ajuns la niciun centru de reabilitare - a început să consume heroină și a fost nevoit să fure pentru a-și procura drogurile. Într-un final, a fost condamnat la închisoare.

„După ce fratele l-a dat afară din casă, Sașa a rămas pe stradă, fără cunoștințe despre limbă sau țară. A avut noroc când a întâlnit o fată, pe nume Nastea, care vorbea limba rusă și l-a primit acasă, având grijă de el și găsindu-i un loc de muncă la sere, unde a cules căpșuni. A locuit la ea aproape trei luni.

Chiar dacă se părea că situația s-a stabilizat, după ce a plecat de la Nastea, Sașa a început, din nou, să fure pentru a-și cumpăra droguri, iar într-o zi a fost prins de poliție. A fost închis. Inițial trebuia să primească un an și două luni, dar i-au dat doar 9 luni.

Timp de trei luni, cât a durat procesul, nu am știut unde se află și m-am temut că ar fi murit. În ziua mea de naștere, a sunat telefonul. Era el, care mi-a spus: „Mamă, salut, la mulți ani! Sunt Sașa”. Am întrebat ce s-a întâmplat, unde se află. El a răspuns: „Sunt în închisoare.” Primul meu gând a fost Slavă Domnului, cel puțin are ce mânca și unde dormi.

În acele 9 luni a fost prima sa perioadă în care nu a consumat droguri. Noi știam ziua când urma să iasă, așa că am plecat în Germania să-l întâmpin. Dar el a ieșit cu o zi mai devreme și l-am găsit la „punctul de vânzare” de droguri. Am încercat să-l conving să mergem acasă, dar a refuzat.

A stat acolo aproximativ șase luni și deja se apucase de heroină. Era dependent și se injecta. M-am pregătit mental pentru moartea lui. Dar știam că eu nu aș supraviețui dacă el ar muri. Pentru mine, cel mai mare coșmar era moartea lui”, a declarat Vera.

Femeia își amintește că într-o noapte a avut un vis că un copil cade de la fereastră, iar ea trebuia să-l prindă. Atunci s-a trezit speriată și a înțeles că fiul ei moare. A plecat urgent în Germania.

„L-am găsit într-o clădire, sub scări, aproape de moarte din cauza heroinei. Atunci i-am spus: „Hai acasă”.

El mi-a spus: „Mamă, nu e sigur că pot ajunge acasă, am nevoie să fac ceva.” Era atât de dependent, încât două zile de drum i-ar fi fost imposibile fără droguri. I-am spus că eu nu voi merge cu droguri.

Atunci el a întrebat oamenii cum să reziste două zile până acasă. Mi-au spus că înainte de plecare trebuie să se injecteze cu heroină și apoi să bea multă vodcă pe drum. Am cumpărat vodcă și, la speluncă, el s-a injectat cu heroină, eu am plătit 20 de euro pentru asta. A fost îngrozitor.

Pe drum, soțul meu a avertizat șoferii că trebuie să oprească dacă el va începe să vomite, pentru că îi va fi rău. Drumul a fost groaznic - el vomita și bea încontinuu. Pasagerii erau șocați, dar am ajuns. În timp ce mergeam, căutam un centru de reabilitare pentru el. L-am internat, a trecut peste sevraj, dar a fugit și a început din nou să consume”.

„Am încercat să-l ținem în casă, dar era inutil - primea drogurile pe sfoară și le utiliza chiar în apartament”

„Avea deja vreo 20 de ani, iar acasă era iad: lipsă de lucruri, certuri zilnice, obiecte vândute pentru droguri. Am încercat să-l ținem în casă, dar era inutil - primea drogurile pe sfoară și le consuma chiar în apartament.

Când am început să înțeleg mai bine situația și să caut soluții pentru tratament, am întrebat cum ajung copiii acolo. Sașa mi-a explicat că există „un sistem”: copiii bogați cu bani și cei din familii defavorizate. Nu există cale de mijloc - mijlocul sunt traficanții. Aceștia au droguri și bani și întotdeauna se află în compania unor persoane care verifică cine sunt părinții tăi. 

E bine să fii într-o companie unde mama e doctor, tatăl polițist, mama deputat, pentru că părinții de elită se rușinează să recunoască că fiul lor e dependent. Dacă mama e doctor, poate salva un prieten de supradoză, dacă tatăl e polițist, poate interveni. Acest „sistem” funcționa bine - manipulează și aduc tineri la dependență. Nu ajungi narcoman doar așa, există o problemă în familie. Noi credeam că îi oferim totul, dar nu îi dădeam ceea ce era cel mai important: dragoste, îmbrățișări și sărutări.

Sașa mi-a povestit că prima dată când a fumat, a venit acasă și tatăl l-a certat, poate pentru note sau alt motiv. El mi-a spus: „Stăteam acolo și nu-mi păsa că mă ceartă.” Și acea senzație că nu-ți pasă - acel „high” - îl trăgea mai departe, căutând acea senzație din nou”, a spus femeia.

„Îi ajutam pe alții, dar nu am putut salva copilul meu”.

„Toată lumea mă cunoștea deja. Pentru că știam unde se afla Sașa și puteam să intru în orice loc unde ei se adunau și să-l scot de acolo. Unele dintre aceste locuri erau aproape de școli, consumul se întâmpla și în școli. Au fost cazuri când directorul unei școli mă suna, pentru că mă cunoștea deja ca psiholog și știa că mă pricep la astfel de situații. Îmi cerea ajutorul, pentru că unui copil i se făcea rău. În drum spre școală îi explicam rapid ce să facă: să-i dea ceva dulce, să-l hidrateze cu apă, eventual apă cu lămâie. 

Când ajungeam, le spuneam părinților ce trebuie făcut, fără să chemăm poliția, le arătam unde să-l ducă pentru a opri totul - la un spital, la un centru de detoxifiere sau doar pentru o curățare a sângelui, deoarece după consum poate apărea o intoxicație puternică. Îi ajutam pe alții, dar nu am putut salva copilul meu”.

Vera povestește că ultimul drog pe care l-a consumat fiul ei a fost „sarea”, iar efectele pe care acesta îl genera au fost îngrozitoare.

„Ultimul drog pe care l-a consumat Sașa a fost „sarea”- care acum e foarte răspânditî în Chișinău. Este degradare totală, pur și simplu. Conține substanțe extrem de periculoase, care te fac să pierzi complet controlul. Omul nu-și mai controlează deloc corpul și mintea: slăbește, devine complet inadecvat, se simte rău, sare, aleargă - nu înțelegi ce se întâmplă.

Când spun că am trecut prin iad, mă refer exact la acele momente. Acasă, nu mai era copilul meu, ci un fel de ființă, un animal. Vorbea cu o voce care nu-i aparținea. Părea un demon. Se contorsiona atât de mult, încât niciun gimnast nu ar fi putut face asta - brațele și picioarele în toate direcțiile.

M-am speriat atât de tare că am luat cleștele de la șemineu și i-am lovit capul, cât de tare m-am speriat. L-am pus pe pat și împreună cu soțul meu am stat două zile verificând cu o oglindă dacă mai respiră. A dormit două zile fără să se trezească. Dacă s-ar fi întâmplat pe stradă, probabil s-ar fi aruncat pe geam sau ceva asemănător. Faptul că a consumat acasă cred ca i-a salvat atunci viața”.

Vera mărturisește că și-a dus fiul la un centru de reabilitare în Odesa, unde acesta a stat inițial trei luni. Apoi a cerut să rămână încă trei luni, lucrând cu psihologi și ținând un jurnal, fără să mai consume droguri. Pe 31 decembrie s-a întors acasă, a ieșit să ducă gunoiul și nu a mai revenit. S-a întors a doua zi drogat. Atunci, a fost momentul de cotitură.

„A venit momentul când a trebuit să-i spun, aplicând ceea ce se numește „dragoste dură”. Am deschis ușa. El stătea în fața mea. I-am spus: „Sașa, te iubesc foarte mult. Te iubim toți, dar vei trece pragul acestei case doar atunci când vei fi treaz. Te iubesc și te eliberez cu dragoste. Fii sănătos”.

Pentru el, aceasta a fost încă o ieșire manipulativă. Pentru mine, însă, acesta a fost punctul final. A plecat. Două săptămâni a trăit liniștit la prieteni, fără probleme. I-am dat toate lucrurile, le-a luat și a plecat fără probleme. După două săptămâni a venit și a spus că nu mai consumă și vrea să se întoarcă, dar i-am spus că nu este pregătit.

Au trecut încă două luni și a venit îmbrăcat doar în pantaloni scurți. Era noiembrie, avea pantaloni scurți și papuci de vară. Stătea în fața ușii. Noi am deschis ușa împreună cu soțul meu și el a spus: „Mor, ajutați-mă”. Atunci l-am crezut și i-am spus că bine, dar nu va fi ușor. Nicio reabilitare, nicio grupă sau altceva. Vom ajuta doar cât să-i fie mai ușor. Îl vom interna pentru perfuzii într-un spital obișnuit două săptămâni. În acest timp, va trebui să găsească un loc de muncă. Două săptămâni îl voi hrăni cumva. Dacă după două săptămâni nu găsește un loc de muncă, trăiește mai departe pe stradă cum vrea. A fost de acord”.

Femeia povestește că Sașa s-a angajat la o spălătorie auto, lucra 24 din 24. Acolo a făcut cunoștință cu o fată și au plecat împreună să trăiască la Odesa. Când credea că lupta s-a încheiat și fiul ei găsise liniștea, destinul i-a pregătit cea mai dureroasă despărțire: tânărul a decedat.

„Au locuit aproape de mare. Noi mergeam în vizită la ei, mergeam la Odesa. Ne plăcea foarte mult acest oraș. El a încetat să consume. Timp de 3 ani a fost curat. El chiar s-a îndrăgostit foarte mult și era dispus să se schimbe pentru ea. Noi credeam că totul va fi bine pentru ei.

Totul era bine, trăiau frumos, dar am început să înțeleg din conversațiile cu Sașa că ceva nu era în regulă, că ceva nu mergea cum trebuie. La telefon a început: „Dă-mi bani, împrumută-mă până la salariu, mamă”. Atunci, am venit la Odesa și am realizat că prietena lui bea, era alcoolică. Și da, așa se spune, s-au întâlnit un narcoman și un alcoolic. Și totul a început din nou.

Pe 7 august, soțul i-a trimis 1.200 de hrivne și el mi-a spus: „Vă iubesc foarte mult”. Aceasta au fost ultimele lui cuvinte. În acea noapte, a murit. A întâlnit niște prieteni - am aflat mai târziu - și i-au dat să bea ceva. A băut și s-a dovedit a fi o substanță chimică care a provocat supradoză.

Știa ce înseamnă supradoza, avusese experiențe similare înainte, dar totuși a intrat într-un restaurant mare din centru, și-a dat jos tricoul, avea un tatuaj mare pe piept, și a început să strige: „Găsiți-o pe mama, găsiți-o pe mama!”. A ieșit din restaurant și a căzut pe trepte.

În Odesa a circulat un video în care el cădea pe scări. Dimineața mi l-au trimis mie. Am văzut numele restaurantului, am căutat rapid pe Google și am sunat acolo. Am vorbit cu o chelneriță, ea mi-a zis că va afla la ce spital l-au dus. Dimineața am primit un mesaj anonim: „Îmi pare foarte rău, fiul dumneavoastră a murit noaptea trecută”. A fost un moment de șoc”.

„Pe mormântul lui sunt mereu trandafiri roșii”

„Probabil că nu mai aveam lacrimi, pentru că toate lacrimile mele din atâția ani deja ieșiseră din mine. Și înțelegeam cât de mare era ușurarea. Singurul lucru pe care îl ceream era să fie dus acasă. L-am îngropat aici, la Chișinău. Au fost foarte mulți oameni, peste 100. Am postat pe Facebook că a murit în noaptea aceea și toți mă întrebau ce s-a întâmplat, iar eu chiar nu știam.

Bănuiam ceva, dar atunci am intrat iar în negare și am spus că probabil a fost un atac de epilepsie. Nu știu de ce am făcut asta - pur și simplu nu voiam să cred că, după atâtea momente bune, s-a întâmplat din nou ceva rău. L-am adus, l-am îngropat.

Întotdeauna îi spuneam, când consuma droguri, că îl voi îngropa și îi voi aduce flori, iar el, în glumă, îmi spunea să fie trandafiri roșii. Pe mormântul lui sunt mereu trandafiri roșii. Eu îi aduc mereu”, a povestit Vera.

„A fost greu pentru toți, dar în același timp și o eliberare”.

„După ce a plecat Sașa, am înțeles că acum pot să mă bucur de viață, pot să trăiesc și să continui. Aleg să trăiesc. Și asta nu e trădare față de el. Este iubirea care continuă să trăiască în relația mea cu el - iubirea pentru el continuă să existe în mine, dar deja e alta, pentru că întreaga lui viață, de la naștere până la 29 de ani, a fost extraordinară. A vizitat mai multe țări, a trăit din plin, a experimentat diferite sentimente. Viața lui a fost uimitoare.

Noi toți din jurul lui am suferit. Noi nu aveam viață. Acum însă avem viață. Probabil că am lăsat să plece acea mamă din trecut împreună cu Sașa. Acum am ales să trăiesc mai departe, să mă bucur de viață. În jurul meu sunt încă alți copii, nepoți, soțul meu. Și trăiesc mai departe ca un om normal. Pot să spun acum că nu mai sunt mamă codependentă. Atunci eram. Acum nu mai trăiesc viața lui.

A fost un moment când conduceam și m-am rugat: „Doamne, ia-l, te rog, nu mai pot să trăiesc așa.” Și imediat după, mi-am spus: „Doamne, iartă-mă, sunt mama lui, nu ar fi trebuit niciodată să spun asta.” Dar, probabil, undeva în suflet, înțelegeam că vreau ca el să fie luat, pentru că durerea era atât de mare, atât de înfricoșătoare. A fost greu pentru toți, dar în același timp și o eliberare - ca și cum m-aș fi născut din nou. Și acum avem o viață complet diferită, cu totul alta”, a mărturisit femeia.

Vera Ursu spune că, în calitate de psiholog și ca persoană care a trecut prin această dramă, înțelege emoțiile și pierderile prin care trec părinții și vrea să-i sprijine să parcurgă acest drum greu împreună.

„Îmi doresc foarte mult să salvez alți oameni, atât mame, cât și copii, ca să nu mai existe astfel de situații. Înțeleg că nu pot salva întreaga lume, dar salvarea unei singure vieți înseamnă deja salvarea unei vieți”.

Ea a mai povestit la ce semne trebuie să atragă atenție părinții care văd schimbări în comportamentul copiilor lor și când e cazul să bată alarma.

---