Într-o lume în care tinerii sunt tot mai grăbiți și distrași de zgomotul cotidian, povestea Vitaliei pare o excepție. La doar 19 ani, ea îmbină performanța academică, credința profundă și munca zilnică, demonstrând că echilibrul între rațiune și suflet e posibil.

Cu un zâmbet timid, dar o siguranță rară, Vitalia i-a povestit lui Dorin Galben, în cadrul seriei „Interviurile fără protocol”, cum a ajuns să trăiască între două lumi – universitatea și mănăstirea, matematica și rugăciunea, ambiția și smerenia.

„Adevărul este că nu prea reușesc, dar mă ridic și merg mai departe”

Vitalia este studentă la două facultăți: Inginerie biomedicală la Universitatea Tehnică a Moldovei și Teologie Ortodoxă la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, extensia Chișinău.

Spune că a ales ingineria biomedicală din curiozitate și din dorința de a face ceva concret pentru oameni. 

„Mă plictisesc repede, iar ingineria biomedicală cuprinde toate domeniile: fizică, electronică, IT, matematică. În plus, avem puțini specialiști, iar spitalele sunt pline de aparate nefolosite. Am vrut să ajut.”

În paralel, pasiunea pentru teologie a venit firesc, ca o continuare a legăturii sale cu mănăstirea Japca. „Cred că e clar de ce am ales teologia. Dumnezeu e prezent în tot ceea ce fac.”

De la corul bisericii la liniștea de la Japca

Drumul ei către credință a început la zece ani, când a fost invitată să cânte într-un cor de biserică. „Profesoara mea de română, care era și preoteasă, m-a pus să cânt într-o scenetă de Paști. Apoi m-a rugat să vin duminică la biserică. Nici eu nu credeam că mă voi trezi în fiecare dimineață de weekend să merg la slujbă, dar m-am ținut de asta.”

După clasa a IX-a, și-a dorit să petreacă o vacanță la o mănăstire. A ajuns la Mănăstirea Japca, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Ioan. „Mi-a plăcut atmosfera, dar primul gând a fost: cum pot trăi oamenii așa? După 10 zile, când am plecat acasă, ceva mă neliniștea. Voiam să revin. Și am revenit.”

De atunci, mănăstirea a devenit parte din viața ei. Merge regulat la „ascultare”, termenul monahal pentru muncă. „Se numește ascultare pentru că faci ceea ce ți se îngăduie de Maica Stareță. Eu am ascultarea la stăreție, dar ajut și la magazinul bisericesc, la bucătărie sau la strană.”

„La Japca, liniștea are glasul lui Dumnezeu”

Vitalia descrie mănăstirea Japca ca pe un loc unic, în care timpul pare să se oprească. „E liniștea prin care respiră Dumnezeu. Acolo, până și tăcerea are glasul Lui. Nu poate fi explicată în cuvinte, doar trăită.”

Programul maicilor începe la 5:30 dimineața, cu rugăciuni și slujbă până la ora 9:00, urmate de muncă și ascultare. „Nu e o regulă impusă, dar fiecare lucrare se face cu rugăciune. Până și oftatul, ‘Of, Doamne’, e o rugăciune.”

Despre viața la Japca, tânăra vorbește cu o seninătate contagioasă. „Mănăstirile nu mai sunt locuri rupte de lume. Au lumină, apă, căldură. Dar mai ales au căldura sufletească a oamenilor care trăiesc acolo.”

Perfecționismul care o doare: „Luam nouă și plângeam că nu e zece”

Pe lângă credință, Vitalia a fost mereu motivată de performanță. În liceu, a luat 10 pe linie la Bacalaureat, fiind una dintre cele două eleve din liceul său cu o asemenea performanță.

„Sunt competitivă și perfecționistă, dar nu e neapărat un lucru bun. Plângeam pentru o notă de nouă. Mă consuma totul. Am avut o neînțelegere la liceu, din cauza unei absențe la educația fizică nu mi s-a oferit titlul de șefă de promoție. Am suferit enorm. A fost nedrept.”

Totuși, munca ei a fost recunoscută la nivel național. Vitalia a primit diploma de excelență de la președinta Maia Sandu. „Eram la mănăstire, culegeam vișine, când am primit apelul. Mi-au spus că am 10 pe linie și trebuie să merg la Președinție. A fost o bucurie de nedescris.”

Între credință și toleranță

Vitalia trăiește într-un echilibru fragil între credință și lumea modernă. Nu îi judecă pe cei care nu cred. „Trăim într-o societate democratică, unde fiecare are dreptul la opinie. Eu nu încerc să conving pe nimeni că Dumnezeu există. Credința e o alegere personală.”

Chiar și la facultate, a avut momente dificile. „La un curs de filozofie, un profesor a spus că oamenii credincioși sunt fanatici. Nu am răspuns. M-a durut doar lipsa de toleranță.”

Despre cum ar defini o persoană credincioasă, spune simplu: „O persoană credincioasă este cea care încearcă să simtă în tot și în toate prezența lui Dumnezeu.”

Muzica, vocea care o leagă de cer

Cântă de mică și spune că muzica bisericească e refugiu. „Muzica lumii mă neliniștește. Muzica bisericească mă liniștește, mă așază în mine. E tot ce am nevoie când sunt debusolată.”

La strană, cântă și uneori dirijează corul. „Cântărețul, se spune, câștigă dublu în fața lui Dumnezeu. Pentru mine, e o formă de rugăciune.”

„Dacă n-ar fi fost Dumnezeu, n-aș fi reușit nimic din toate astea”

Vitalia nu vrea să se laude cu performanțele sale. Le vede doar ca pe o parte a drumului. „Tot ce am reușit, de la bacalaureat la facultăți și job, e cu ajutorul lui Dumnezeu. Eu doar m-am străduit.”

Pentru ea, echilibrul între rațiune și credință nu e o contradicție, ci o formă de armonie. „Matematica mă învață logică. Credința mă învață liniște. Împreună, mă învață să trăiesc.”