„Atenție: urmează un subiect foarte sensibil și complicat.

Avem în societatea noastră o problemă foarte gravă, dar practic invizibilă. Nu suntem destul de sensibili ca să o observăm.

Tratăm copiii nu ca subiecți ai dreptului, ci ca obiecte.

(Nu folosesc aici „obiect” în sens tehnic-juridic, ci ca descriere a unui reflex practic: copilul este tratat ca anexă la drepturile adultului, nu ca persoană cu drepturi proprii.)

Ca să fie mai clar:

Cel care are dreptul și se folosește de el este subiect al dreptului.

Părintele are dreptul să-și vadă copilul. Părintele este subiectul drepturilor părintești.

Dar când este vorba de dreptul de proprietate asupra unui apartament, de exemplu, apartamentul este obiectul dreptului.

Iată că în societatea noastră și în sistemul de urmărire penală, dar și în sistemul de justiție, copilul deseori este tratat ca obiect al dreptului, nu ca subiect.

Chiar și în cazurile în care este vorba de drepturile copilului. De exemplu: dreptul la comunicare cu părinții sau la integritate corporală. Ca profesioniști, nu suntem suficient de sensibili ca să putem vedea și interpreta situația din optica copilului: ce simte, ce nevoi are, ce posibilități are, care sunt limitele lui de vârstă sau de înțelegere și multe altele.

Prea des, sistemul ajunge să gândească ca un adult și din perspectiva unui adult.

De exemplu, copilul spune simplu. Nu are discurs, nu are strategii, nu își construiește fraza „corect”. Uneori nu știe să explice „de ce”, „cum”, „când exact”. Uneori se teme. Uneori se încurcă. Uneori își apără părintele chiar în timp ce se teme de el. Și totuși, din interiorul acestui haos, copilul spune uneori un lucru foarte clar: „mă lovește” sau „m-a durut”.

Iar pentru un copil, incoerența, ezitarea sau frica nu sunt, neapărat, semne de minciună – pot fi chiar semne ale vulnerabilității și ale dependenței de adult.

Și atunci mă întreb – ca mamă și ca om din sistem – cum am ajuns să trăim într-o logică în care „nu e suficient” ce spune copilul: poate nu înțelege unde este adevărul, poate minte, poate greșește din cauza că este micuț.

Adică vreți să spuneți că adulții nu vin în instanță și nu mint chiar și sub jurământ?

Adulții pot, întotdeauna, face diferența între fapte și interpretări sau deduceri?

Sau poate vreți să-mi spuneți că adulții nu greșesc când răspund la întrebări sau depun declarații?

Noi, adulții, avem limbaj. Avem acces la instituții. Avem timp să ne formulăm. Copilul, de multe ori, are doar corpul, emoțiile, simțurile și frica lui. Și uneori nici măcar nu poate să-și pună durerea în cuvinte.

Copilul nu cere despăgubiri (chiar și în cazuri când are bunuri în proprietate sau venituri) și, de regulă, nu poate formula singur cerințe de încasare a prejudiciului moral sau material. Iar dacă adultul-reprezentant nu le formulează (din frică, dependență, rușine sau lipsă de informare), recuperarea copilului rămâne, practic, în afara dosarului.

Când activam ca judecător de instrucție și aveam dosare parvenite din penitenciarul nr. 1 (de tip închis), am fost uimită de un lucru pe care, recunosc, nu mi-l explic nici azi: în cauze de abuz sexual comis asupra copilului de către un membru al familiei, aproape că nu vedeam ca reprezentantul legal (deseori mama) să formuleze cereri de încasare a prejudiciului moral sau material în numele copilului. Nici pentru terapie psihologică. Nici pentru schimbarea locului de trai. Nici pentru frica, umilința și suferința prin care a trecut și încă mai are de suferit, mai ales când copilul rămâne într-un sat mic, unde toată lumea știe „detaliile” mai bine decât procurorul.

Și nici procurorii nu solicitau astfel de prejudicii. Aici simt că problema nu e doar una de sensibilitate, ci și una de coordonare: cine și când pornește efectiv instrumentele juridice care pot proteja și repara situația copilului.

Iar instanțele, în examinarea cauzelor penale, nu am văzut niciodată să ridice din oficiu acest subiect ca parte a interesului superior al copilului – nu doar ca formulă, ci ca realitate practică.

Poate au fost și alte cazuri în care copilul a fost văzut de sistem ca om – cu suferințe, cu durere și cu drepturi care reies din ele.

Dar eu, activând mai mult de trei ani ca judecător de instrucție pe dosarele parvenite dintr-un penitenciar de tip închis, nu am întâlnit asemenea sentințe.

Iar acum adaug încă un lucru pe care îl spun cu toată responsabilitatea: în dosarele pe care le-am văzut, nu am întâlnit situații în care, după o condamnare pentru abuz sexual asupra propriului copil, să fie activată efectiv decăderea din drepturile părintești. Știu că, de regulă, aceasta se decide printr-o procedură separată (nu automat în hotărârea penală) – dar tocmai asta mă tulbură: dacă nu se pornește această procedură, copilul rămâne vulnerabil și după sentință.

Am văzut dosare penale prin care este clar cum asemenea tată după eliberarea revine acasă unde trăiește copilul.

Este greu de acceptat.

Și aici, pentru mine, se rupe ceva. Pentru că dacă nici în asemenea cazuri nu apare această consecință firească, atunci ce mesaj transmitem copilului? Că tot el trebuie să ducă rușinea, frica, trauma – iar adultul rămâne, juridic și social, „părinte”, cu toate simbolurile și puterea pe care această calitate o aduce.

Chiar și în alte situații mai puțin grave nu vedem cu adevărat copilul ca subiect al dreptului. Inclusiv în lucruri pe care noi le discutăm superficial. Dreptul la alăptare, de exemplu, nu este doar „dreptul mamei”. Este și dreptul copilului. Pentru că, în esență, este despre sănătate, atașament, siguranță, dezvoltare – despre interesul lui, nu despre confortul mamei.

Eu nu scriu asta ca să arăt cu degetul spre un judecător sau altul. Scriu pentru că simt că noi, ca sistem și ca societate, avem o problemă de percepție: vedem prea des copilul prin prisma adulților și prin ochii unui adult”, a punctat Marina Rusu, într-o postare pe rețele.