Răzvan, fiul, e acolo, lângă catafalc. Băiatul ușor rușinat când a fost pupat pe cap de tatăl său într-o veche întâlnire în care au fost adversari preia acum greutatea numelui Lucescu. Așteaptă demn ca fanii, foști și actuali sportivi, politicieni sau vechi prieteni ai tatălui său să treacă pe la sicriu, apoi primește condoleanțele fiecăruia. Alături îi stau când Matei, când Marilu. Se țin tari, dovadă vie că au luat din caracterul bunicului lor, omul care nu avea stare să stea așezat nicio clipă.

Totul e organizat ca la carte, cu zeci de oameni de ordine dirijând fluxul de admiratori ai antrenorului. Fanii, de la cei mai mici la cei mai mari, stau la coadă și urcă rând pe rând pe piedestalul pe care se află sicriul închis, acoperit cu steagul României și străjuit de 4 jandarmi neclintiți. Oamenii rostesc o rugăciune, fac o cruce, ating drapelul și coboară. Îi strâng mâna lui Răzvan Lucescu - unii, mai curajoși, îl îmbrățișează - apoi se așază la o altă coadă, pentru a scrie în Cartea de condoleanțe. Așa se duce penultima zi petrecută de Mircea Lucescu pe acest pământ. Urmează mâine înmormântarea, apoi vom vorbi despre Il Luce la trecut. Un trecut strălucitor, parcă scris în stele, care să ghideze pașii sportului, și nu numai, în viitor.

Pe Arena Națională e o liniște apăsătoare, exact opusul euforiei de la marea victorie cu Austria, ultima partidă în care Mircea Lucescu a apărut în fața propriilor suporteri. Din octombrie și până acum a trecut așa de puțin timp și s-au întâmplat atât de multe lucruri... Adio, Mircea Lucescu!

 

 

 

 

 

---