„1. Obiectul și perspectiva acestei opinii

Formulez această opinie deopotrivă ca avocat și ca creștin ortodox, cu privire la intenția — vehiculată public în contextul reformei fiscale — de a impozita cultele religioase. Discuția a fost readusă în actualitate de proiectul politicii bugetar-fiscale aflat în consultări publice și de declarațiile recente privind analizarea impozitării veniturilor bisericilor.

Țin să precizez de la bun început ce susțin și ce nu. Nu contest că o biserică ce desfășoară o activitate comercială propriu-zisă trebuie să o declare și să o impoziteze ca oricare alt agent economic. Mă opun însă impozitării a ceea ce constituie inima vieții bisericești: rugăciunea, slujba și darul credinciosului — donația și jertfa aduse pentru întreținerea bisericii, a preotului și a celor aflați în nevoie. Asupra acestui nucleu, astfel cum voi arăta, nu există nici temei juridic intern, nici vreo obligație europeană de impozitare.

2. Cadrul juridic intern în vigoare

Potrivit art. 31 din Constituția Republicii Moldova, libertatea conștiinței este garantată, iar cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii. Alineatul (4) al aceluiași articol consacră un principiu esențial pentru prezenta analiză: cultele religioase „sunt autonome, separate de stat și se bucură de sprijinul acestuia”. Așadar, raportul constituțional dintre stat și culte nu este unul de prelevare fiscală, ci de autonomie însoțită de sprijin — premisă care trebuie avută în vedere la calificarea oricărei măsuri fiscale.

Sub aspectul statutului juridic, cultele constituie o categorie distinctă, reglementată prin lege specială — Legea nr. 125/2007 privind libertatea de conștiință, de gândire și de religie. Cadrul juridic al cultelor îl constituie Constituția, tratatele internaționale și această lege (art. 2). Cultele nu intră sub incidența Legii nr. 86/2020 cu privire la organizațiile necomerciale, care le exclude expres din domeniul său de aplicare (art. 1 alin. (2)). Totodată, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 125/2007, activitatea economico-financiară a cultelor religioase se află sub controlul statului, iar asupra instituțiilor și întreprinderilor înființate de culte se extinde legislația fiscală. Așadar, legiuitorul a trasat deja linia: întreprinderile și instituțiile cultului intră sub legislația fiscală, în timp ce activitatea de cult propriu-zisă rămâne scutită, iar pârghia de control invocată în dezbaterea publică există deja în legislație.Pe planul impozitului pe venit, Codul fiscal scutește expres cultele religioase și părțile lor componente (art. 52 alin. (1) lit. d)), în calitate de organizații al căror scop nu este obținerea de venit. Scutirea nu este însă necondiționată: ea operează atât timp cât mijloacele și veniturile sunt folosite în scopuri statutare și nu sunt distribuite în interesul fondatorilor, membrilor sau angajaților (art. 52 alin. (2)). În măsura în care venitul este utilizat în scopuri neprevăzute de statut, organizația este obligată să calculeze și să achite impozitul pe venit în modul general stabilit (art. 52 alin. (7)). Rezultă o concluzie de prim plan: nu există un vid legislativ. Cadrul actual distinge deja, cu precizie, între activitatea de cult — scutită — și veniturile deturnate de la scopul statutar ori activitatea de întreprinzător — impozabile —, prevăzând și controlul statal asupra activității economico-financiare a cultelor.

3. Natura juridică a donațiilor și a jertfei

Cea mai mare parte a mijloacelor cultelor provine din donații, jertfă și contribuții benevole destinate întreținerii lăcașurilor, a clerului și a activităților sociale, morale și de caritate. Din punct de vedere juridic, acestea sunt liberalități, iar nu contraprestații pentru un serviciu comercializat pe o piață; lipsește caracterul sinalagmatic și scopul lucrativ. Chiar dacă ar fi calificate drept venit, ele constituie venit din activitatea statutară, folosit în scop statutar, deci scutit în temeiul art. 52 din Codul fiscal.Aceeași calificare se impune și în privința procurării lumânărilor și a obiectelor de cult. Practica statelor europene nu tratează, de regulă, aceste operațiuni ca vânzări cu amănuntul însoțite de bon fiscal, ci ca forme de contribuție și jertfă pentru întreținerea cultului. A pretinde eliberarea de bonuri fiscale pentru asemenea acte ar însemna recalificarea unor manifestări ale credinței în operațiuni comerciale, soluție străină atât naturii lor juridice, cât și practicii europene.

Se mai impune o observație de tehnică fiscală: donațiile provin din venitul personal al enoriașilor, deja impozitat. Impozitarea cultului asupra acelorași sume ar genera o dublă impunere economică a aceleiași mase de venit.

4. Practica statelor membre ale UE și acquis-ul comunitar

Dezbaterea publică confundă frecvent două instituții juridice diferite, ambele denumite impropriu „impozit pe biserică”. În primul rând, așa-numitul impozit ecleziastic (de exemplu, Kirchensteuer în Germania, kirkeskat în Danemarca, otto per mille în Italia) nu este un impozit suportat de biserică, ci o contribuție colectată de stat de la credincios și virată cultului. În realitate, în aceste sisteme statul susține financiar cultele, prin intermediul contribuabililor — situație diametral opusă unei prelevări de la culte. În alte state membre (Belgia, Franța, Irlanda, Țările de Jos) un asemenea mecanism nici nu există.În al doilea rând, singura impozitare reală a cultelor în spațiul european privește activitatea comercială fără legătură cu misiunea religioasă — de pildă, închirierea comercială a imobilelor sau exploatarea unor magazine ori întreprinderi. Activitatea de cult propriu-zisă și donațiile rămân, de regulă, în afara impozitării. Aceasta este exact distincția pe care o operează deja Codul fiscal al Republicii Moldova prin art. 52: scutirea activității statutare și impozitarea, în regim general, a veniturilor deturnate de la scopul statutar.Sub aspectul acquis-ului comunitar, nu există nicio normă a dreptului Uniunii care să impună statelor membre impozitarea veniturilor sau a donațiilor cultelor. Dimpotrivă, art. 17 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede expres că Uniunea respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, cultele și asociațiile religioase din statele membre. Fiscalitatea cultelor rămâne competență națională, iar acolo unde dreptul Uniunii intervine (în materie de TVA), el impune chiar scutiri pentru activitățile de interes public.Prin urmare, teza potrivit căreia impozitarea cultelor ar reprezenta o „cerință a aderării la Uniunea Europeană” este lipsită de orice temei juridic; o asemenea măsură nu ar constitui o aliniere la standardul european, ci, dimpotrivă, ar fi mai aspră decât acesta, în măsura în care ar viza nucleul activității de cult și donațiile. Absența oricărei obligații europene lipsește totodată măsura de singura sa justificare externă, reducând-o la o opțiune pur internă, ale cărei costuri politice și sociale sunt analizate în secțiunile următoare.

5. Riscurile administrative și sociale

Sub aspect administrativ, impozitarea ar genera costuri de conformare și de control adesea superioare încasărilor. Majoritatea unităților de cult sunt parohii rurale, cu fluxuri financiare modeste, iar controlul activității economico-financiare este, oricum, deja asigurat prin art. 15 alin. (3) din Legea nr. 125/2007. Măsura ar produce, astfel, mai degrabă cheltuieli decât venituri bugetare semnificative.Sub aspect social, într-o societate în care covârșitoarea majoritate a populației se identifică drept creștin-ortodoxă, măsura riscă să fie percepută nu ca o normă fiscală tehnică, ci ca un act îndreptat împotriva credinței și a Bisericii. Un asemenea efect ar alimenta ostilitatea cetățenilor față de Guvern și față de instituțiile statului, erodând încrederea publică.

6. Riscul asocierii măsurii cu procesul de aderare la Uniunea Europeană

Apreciem că acesta este argumentul decisiv împotriva oportunității măsurii în actualul context. Astfel cum s-a arătat la pct. 4, acquis-ul comunitar nu impune impozitarea cultelor. Efectul politic al unei măsuri nu este însă determinat de calificarea ei juridică, ci de percepția publică. Or, adoptarea unei asemenea măsuri tocmai în perioada consolidării parcursului european ar conduce o parte semnificativă a opiniei publice la concluzia — eronată juridic, dar puternică emoțional — că impozitarea Bisericii constituie o „condiție impusă de Uniunea Europeană” ori un preț plătit pentru aderare. Independent de inexactitatea sa, această percepție ar asocia în mod direct integrarea europeană cu un act resimțit ca ostil credinței.Dezechilibrul dintre câștig și cost este vădit: măsura ar aduce un venit bugetar modest și incert, în schimbul unui cost strategic disproporționat. Ea ar oferi forțelor ostile parcursului european o narațiune gata construită — aceea a unei guvernări proeuropene care „taxează Biserica” —, susceptibilă de amplificare, cu atât mai mult cu cât vizează un domeniu de maximă sensibilitate religioasă. Rezultatul probabil ar fi unul invers celui urmărit: erodarea sprijinului public pentru integrarea europeană și adâncirea neîncrederii în instituțiile statului. Pentru aceste considerente, apreciem că, chiar dacă măsura ar fi socotită justificată sub aspect strict fiscal, adoptarea ei în contextul actual ar fi profund inoportună.

7. Standardul european: jurisprudența CtEDO și dreptul Uniunii

Concluziile de mai sus se sprijină și pe standardul european. Articolul 9 din Convenția europeană a drepturilor omului, la care Republica Moldova este parte, garantează libertatea de gândire, de conștiință și de religie. În cauza Mitropolia Basarabiei și alții c. Moldovei (cererea nr. 45701/99, hotărârea din 13 decembrie 2001), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că obligația statului de neutralitate și imparțialitate este incompatibilă cu orice putere a acestuia de a aprecia legitimitatea credințelor religioase și a confirmat principiul autonomiei cultelor față de stat. Deși această obligație nu interzice, în sine, o impozitare generală și nediscriminatorie, ea constituie cadrul în care trebuie evaluată orice măsură fiscală ce vizează cultele și se opune măsurilor susceptibile de a fi percepute ca ostile unei comunități religioase.

La nivelul dreptului Uniunii Europene, art. 17 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că Uniunea respectă și nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul dreptului național, cultele și asociațiile religioase din statele membre. Cele două niveluri europene — Convenția și dreptul Uniunii — converg, prin urmare, spre respectarea autonomiei cultelor și a statutului lor stabilit de dreptul național, confirmând că nu există nicio presiune europeană în sensul impozitării activității de cult.

8. Concluzii și recomandări

8.1. Nu există temei juridic, intern sau european, care să impună impozitarea activității de cult și a donațiilor. Raportul constituțional dintre stat și culte este unul de autonomie și sprijin (art. 31 din Constituție), iar acquis-ul comunitar nu instituie o obligație de impozitare a cultelor (art. 17 TFUE).8.2. Cadrul fiscal în vigoare este suficient și conform standardului european: art. 52 din Codul fiscal scutește activitatea statutară și impozitează, în regim general, veniturile deturnate de la scopul statutar, iar art. 15 alin. (3) din Legea nr. 125/2007 asigură deja controlul statal asupra activității economico-financiare a cultelor. Eventualele preocupări legate de transparență se rezolvă prin aplicarea normelor existente, iar nu prin instituirea unei noi sarcini fiscale.8.3. Recomandăm menținerea scutirii nucleului activității de cult și a donațiilor și evitarea oricărei asocieri a unei eventuale reforme cu procesul de aderare la Uniunea Europeană, dat fiind potențialul ridicat al unei asemenea măsuri de a dezbina societatea și de a afecta atât încrederea în instituțiile statului, cât și sprijinul public pentru parcursul european.!!!!!! 8.4. Ca soluție alternativă impozitării, recomandăm instituirea unui dialog și a unui parteneriat social permanent între parohie, primărie, serviciul de asistență socială și, după caz, instituția de învățământ. În cadrul acestuia, fiecare biserică, proporțional cu numărul populației pe care o deservește, s-ar angaja să organizeze anual acțiuni de ajutorare a persoanelor social-vulnerabile — de pildă, mese de binefacere (orientativ, 2–3 pe an în localitățile rurale și 5–7 pe an în cele urbane), precum și sprijin pentru bătrâni și pentru cei nevoiași — și să raporteze aceste acțiuni, la sfârșitul anului, autorităților locale, în locul plății impozitelor. O asemenea soluție valorifică însăși rațiunea scutirii prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. b) măsurdin Codul fiscal — activitatea socială, morală și de caritate a cultelor — și se înscrie în sprijinul reciproc consacrat de art. 31 alin. (4) din Constituție, transformând o măsură fiscală divizivă într-un parteneriat în folosul direct al comunității.

Aceasta este opinia, formulată ca avocat și ca creștin ortodox.

Avocat Marin JALBĂ”, a notat apărătorul.

---